Complexitatea singurătății: diferențele cognitive și comportamentale în funcție de tipul de clasificare

Un studiu publicat în aprilie 2025 în revista PLOS ONE de cercetători din Austria și Elveția aduce o perspectivă aprofundată asupra modului în care singurătatea este trăită și clasificată în rândul adulților. Studiul explorează acordul între trei metode distincte de clasificare a singurătății – frecvență, distres și cronicitate – și analizează în ce măsură acestea se corelează cu trăsături cognitive și comportamentale precum sensibilitatea la respingere, biasul de interpretare negativă și stima de sine. Concluziile sprijină dezvoltarea unor intervenții personalizate care să țină cont de complexitatea emoțională și cognitivă a singurătății.

Context

Singurătatea este definită ca o stare emoțională negativă apărută din discrepanța percepută între relațiile sociale dorite și cele reale. Deși este o experiență comună, în contextul societății moderne – caracterizată prin ritm accelerat, digitalizare și scăderea conexiunilor autentice – singurătatea cronică a devenit o problemă majoră de sănătate publică, afectând între 5,3% și 12,7% din populația globală.

Modelele teoretice contemporane, cum ar fi cel propus de Cacioppo și Hawkley, sugerează că singurătatea maladaptativă activează o serie de procese cognitive disfuncționale: hiperatenție la amenințări sociale, interpretări negative ale interacțiunilor și comportamente de evitare care perpetuează izolarea. Spre deosebire de singurătatea adaptativă, care stimulează reconectarea socială, singurătatea maladaptativă poate duce la depresie, anxietate și declin cognitiv.

Totuși, instrumentele curente precum Scala UCLA sau Rasch-Type Loneliness Scale nu reușesc să surprindă suficient dimensiuni esențiale precum durata sau intensitatea distresului, ceea ce poate afecta precizia diagnostică și relevanța intervențiilor terapeutice.

Despre studiu

Scopul principal al studiului a fost de a examina:

• Gradul de concordanță între trei metode de clasificare a singurătății:

  • Frecvență (cu ajutorul versiunii scurte a UCLA Loneliness Scale)

  • Distresul perceput (măsurat printr-un item privind disconfortul legat de singurătate)

  • Cronicitatea (durata raportată a singurătății, cu un prag de 24 luni)

• Diferențele cognitive și comportamentale în funcție de metoda de clasificare:

  • Bias de interpretare (Interpretation and Judgmental Questionnaire – IJQ)

  • Evitarea socială (Cognitive-Behavioral Avoidance Scale – CBAS)

  • Sensibilitatea la respingere (Rejection Sensitivity Questionnaire – A-RSQ)

  • Stima de sine (Rosenberg Self-Esteem Scale – RSES)

  • Dezvăluirea de sine (Distress Disclosure Index – DDI)

  • Intensitatea scopurilor de evitare (Inventory of Approach and Avoidance Goals – IAAM)

Cohorta finală a inclus 790 de participanți germano–vorbitori (vârsta medie: 31,86 ani; 81% femei), selectați online prin SurveyCircle, forumuri și rețele sociale. Simptomele depresive și anxioase au fost măsurate cu PHQ-9 și SIAS-6 pentru a controla potențialele confuzii.

Rezultate

Prevalență și acord între clasificări

• Conform frecvenței: 15,95% dintre participanți au fost considerați „singuri”

• Conform distresului: 29,75%

• Conform cronicității: 19,49%

Gradul de acord între metode:

• Frecvență vs. distres: acord moderat (78,1%; κ = 0,40)

• Frecvență vs. cronicitate: acord slab (79,74%; κ = 0,31)

• Distres vs. cronicitate: acord substanțial (86,96%; κ = 0,65)

„Aceste rezultate indică faptul că metodele de clasificare surprind dimensiuni diferite ale singurătății și nu sunt interschimbabile.”

Diferențe cognitive și comportamentale

Persoanele clasificate drept „singure” (prin oricare metodă) au prezentat:

• Niveluri ridicate de sensibilitate la respingere

• Bias de interpretare negativă a interacțiunilor sociale

• Comportamente de evitare socială

• Scăderea stimei de sine

• Reducerea confortului în a-și exprima emoțiile

• Scopuri de evitare mai intense

Diferențele au fost semnificative statistic pentru toate cele trei clasificări, dar cel mai puternic asociat cu trăsăturile cognitive a fost distresul perceput, urmat de cronicitate, în timp ce clasificarea prin frecvență a avut efecte mai slabe.

Limitări

Autorii recunosc mai multe limitări:

• Designul transversal nu permite stabilirea relațiilor cauzale.

• Autoselecția participanților ar putea supraestima prevalența singurătății.

• Predominanța femeilor (81%) și vârsta relativ tânără limitează generalizarea la alte grupuri demografice.

• Evaluarea exclusivă prin auto-raportare poate introduce erori de percepție sau bias de dorință socială.

• Suprapunerea cu pandemia COVID-19 ar fi putut influența percepția duratei singurătății.

• Studiul nu a fost înregistrat prospectiv, ceea ce limitează transparența ipotezelor.

Concluzii

Studiul arată că metodele de clasificare a singurătății nu sunt echivalente, iar fiecare surprinde dimensiuni diferite ale trăirii subiective a singurătății. În ciuda diferențelor între clasificări, toate metodele indică prezența unui profil psihologic comun, caracterizat de biasuri cognitive negative, evitare socială și vulnerabilitate emoțională.

Aceste constatări susțin ideea că intervențiile pentru singurătate trebuie personalizate în funcție de dimensiunea afectată (durată, intensitate emoțională, frecvență), nu doar de scoruri standardizate.

„Este nevoie de studii longitudinale care să distingă mai clar între singurătatea adaptativă și cea maladaptativă și să susțină dezvoltarea unor strategii eficiente pentru reducerea izolării sociale cronice.”