Jocul de-a prefăcutul la copii: de ce contează și cum îl încurajezi acasă

Ce este jocul simbolic (de-a prefăcutul)

Jocul de-a prefăcutul este momentul în care copilul folosește un obiect, o persoană sau o situație pentru a reprezenta altceva decât este în realitate: o lingură devine microfon, o cutie devine mașină, iar tatăl devine, pentru câteva minute, „pacientul" pe care copilul îl „consultă". Fie că se joacă cu păpuși, animăluțe, mașinuțe, haine de deghizat sau personaje din filme, copilul deschide un spațiu în care poate reinventa regulile, încerca un rol nou și da viață imaginației lui.^[1]

Când copilul folosește un obiect ca să reprezinte altceva — o perie de păr devine microfon, o față de masă devine pelerină — el exersează gândirea simbolică: ideea că un lucru poate „sta" pentru altul. Este exact mecanismul pe care îl va folosi mai târziu și limbajul, unde cuvintele stau pentru gânduri și obiecte reale.^[1]

Cum evoluează jocul de la 18 luni la vârsta preșcolară

În jurul vârstei de 18 luni apar primele semne de joc simbolic: copilul se preface că bea dintr-o cană de jucărie sau vorbește la un telefon de jucărie.^[5] Tot atunci, copilul te imită când faci treburi în casă, de exemplu când mături, și se joacă simplu cu jucăriile, împingând o mașinuță.^[3] La 2 ani, încep să se joace cu alți copii și să lege primele prietenii.^[5]

Perioada preșcolară (aproximativ 3-6 ani) a fost numită „anii magici" de Selma Fraiberg, specialistă în dezvoltarea copilului — vârsta la care copiii inventează povești grandioase și nu se întreabă dacă ele chiar se pot întâmpla.^[2] Până la 4 ani, majoritatea copiilor se prefac că sunt altcineva în timpul jocului — un profesor, un supererou, un câine — și își schimbă comportamentul în funcție de locul în care se află.^[4] Tot pe la 4 ani, imaginația devine mult mai elaborată, copiii încep să înțeleagă mai bine împărțirea și așteptarea rândului, iar unii se amuză păcălindu-și părinții, de exemplu prefăcându-se că dorm.^[5] „Anii magici" se încheie treptat pe la 6 ani, pe măsură ce zona din creier responsabilă de gândirea de nivel înalt (cortexul prefrontal) se maturizează, iar copilul separă tot mai clar ce e posibil de ce nu e.^[2]

De ce contează pentru dezvoltare

Jocul de-a prefăcutul este practic universal în toate culturile, iar omul pare singura specie care se joacă astfel, susținut și complex. În joc, copilul exersează separarea dintre gând și realitate — o formă de abstractizare care, arată o analiză a literaturii de specialitate, ar putea susține capacitatea de a înțelege perspectiva altcuiva, de a-și recunoaște și regla emoțiile, de a coopera și de a negocia cu ceilalți. Aceleași abilități ar putea sta, mai târziu în copilărie și la vârsta adultă, la baza creativității, a empatiei și a simțului responsabilității față de ceilalți.^[6]

Jocul de tip prefăcut îi ajută pe copii să proceseze emoții dificile, precum furia sau frica: o păpușă poate fi pusă „la colț" pentru o faptă suspect de asemănătoare cu cea a copilului, iar un prieten imaginar poate „prelua vina" pentru o pierdere de control, de exemplu o lovitură dată altui copil — practicând aceste scenarii, copilul exersează de fapt autocontrolul.^[2] În același timp, jocul cu părinții sau cu alți copii îl expune la fraze și cuvinte noi, în contexte variate, ceea ce îi extinde vocabularul, iar negocierea regulilor jocului îi întărește și mai mult limbajul. Tot atunci se pun temeliile lucrului în echipă: să coopereze, să aștepte rândul și să comunice. Costumele ajută aici mai mult decât s-ar crede — când se joacă mai mulți copii, hainele și obiectele arată clar cine ce rol are: cine poartă șorțul e bucătarul, cine ține meniul e clientul, iar schimbul rândurilor devine mai ușor.^[1]

Cum încurajezi jocul de-a prefăcutul acasă

Nu ai nevoie de jucării scumpe sau complicate. Haine de deghizat, oale și tigăi pentru „gătit" imaginar sau cuburi de construit sunt suficiente ca să pornească jocul.^[4] Jucăriile „de modă veche" — cuburile, păpușile, materialele de desen, plastilina — cer copilului să inventeze el însuși ce se întâmplă, spre deosebire de jucăriile electronice, cu baterii, în care jocul e condus de jucărie, nu de copil.^[2]

Câteva moduri concrete de a susține jocul:

• Intră în joc fără să corectezi fantezia. Dacă micuțul „zboară" prin cameră, nu-i spune că de fapt sare — continuă povestea: „Ce sus ai ajuns! Ce vezi de acolo?"^[2]
• Oferă-i o lingură și un animal de pluș și lasă-l să-l „hrănească"; jucați-vă pe rând cine se preface.^[3]
• Dă-i obiecte pe care le poate folosi neașteptat — o perie devine microfon, un rulou de hârtie igienică devine binoclu, un bol devine tobă, o farfurie devine volan.^[1]
• Folosește jocul pentru situații reale care îl neliniștesc. Înainte de o vizită la medic, jucați-vă „de-a doctorul"; înainte de prima zi de grădiniță, jucați-vă „de-a grădinița".^[1]
• Limitează timpul de ecran la maximum o oră pe zi de conținut de calitate, pentru copiii între 2 și 5 ani — un ecran oferă imaginația altcuiva, gata făcută, în locul celei a copilului.^[2]
• Lasă timp liber, nestructurat, în fiecare zi, în care copilul să se joace singur — îl ajută să învețe să se liniștească și să se distreze folosind propriile resurse.^[2]

Greșeli frecvente ale părinților

Multe dintre greșeli nu țin de ce fac părinții, ci de ce nu lasă loc să se întâmple: un program de joc supra-organizat, cu jucării electronice care „vorbesc" și „cântă" în locul copilului, lasă puțin spațiu pentru ca el să inventeze singur povestea. Jucăriile care necesită baterii tind să conducă jocul, în loc să lase copilul să conducă, iar acest lucru reduce exact partea din joc care stimulează creativitatea.^[2] O altă greșeală este să corectezi în mijlocul jocului logica fanteziei copilului („nu poți zbura de fapt") — asta întrerupe exact procesul prin care copilul exersează gândirea simbolică. Iar dacă fiecare minut de joc e organizat de un adult, copilului nu-i mai rămâne timp liber — de care are nevoie ca să învețe să se distreze și să se liniștească folosind propriile resurse.^[2]

Când jocul de-a prefăcutul lipsește: motiv de îngrijorare?

Fiecare copil are propriul ritm, iar unii copii preferă un alt tip de joc mai mult timp decât alții. Există totuși un tipar la care merită să fii atent: absența aproape completă a jocului interactiv și de tip prefăcut, alături de alte semne precum evitarea contactului vizual, lipsa răspunsului atunci când copilul este strigat pe nume sau fricile excesive, se numără printre semnalele urmărite în identificarea precoce a tulburării de spectru autist. Niciunul dintre aceste semne, luat izolat, nu înseamnă un diagnostic, dar împreună pot justifica o evaluare de specialitate — identificarea timpurie contează pentru că deschide calea unor intervenții adaptate nevoilor copilului, despre care s-a arătat că îmbunătățesc dezvoltarea și abilitățile de adaptare.^[7] Dacă observi un asemenea tipar, vorbește cu medicul de familie sau cu pediatrul copilului.

Concluzii

Jocul de-a prefăcutul nu este timp pierdut între activitățile „serioase" ale copilăriei — este, de fapt, una dintre activitățile prin care copilul învață despre limbaj, emoții și lumea din jur. Nu ai nevoie de jucării speciale, ci de timp, câteva obiecte simple și disponibilitatea de a intra, din când în când, în lumea imaginată de copilul tău.