Anxietatea de separare la copii: când e normală și când cerem ajutor

Ce este, de fapt, anxietatea de separare

Anxietatea de separare la copii este o etapă de dezvoltare în care copilul devine anxios atunci când este despărțit de persoana care îl îngrijește, de obicei mama.^[1] Nu apare de la naștere: înainte de 8 luni, copilul este atât de nou în lume încât nu are încă un simț clar al ce e obișnuit și sigur și al ce poate fi periculos, așa că oameni și locuri noi nu îl sperie; între 8 și 14 luni însă, își recunoaște părinții ca fiind „ai lui" și siguri, iar despărțirea de ei începe să îl facă să se simtă neprotejat.^[1] Pasul care declanșează această schimbare este „permanența obiectului" — înțelegerea că un lucru sau o persoană continuă să existe chiar și atunci când nu o mai vede: odată ce copilul pricepe că ai plecat cu adevărat, plecarea îl neliniștește.^[2] Este considerată o etapă normală, chiar utilă: îl ajută pe copil să învețe treptat cum funcționează lumea și cine îi oferă siguranță.^[1]

Cum arată, în funcție de vârstă

Manifestările se schimbă pe măsură ce copilul crește. La 8-9 luni apare frica de „străini" — chiar și o bonă sau o rudă mai puțin cunoscută pot speria copilul, care plânge și se agață de părinte.^[3] Între 10 luni și 2 ani, mulți copii mici resimt anxietate de separare propriu-zisă: nu vor ca părintele să plece la creșă sau la culcare, plâng, se agață și încearcă să rămână aproape.^[3] Unii sugari arată semne de permanență a obiectului și anxietate de separare încă de la 4-5 luni, dar la majoritatea forma mai pronunțată apare în jurul vârstei de 9 luni, iar la alți copii anxietatea „sare" perioada de sugar și începe abia la 15-18 luni.^[2] Despărțirile sunt mai grele când copilul este flămând, obosit sau bolnav — adică aproape tot timpul, în perioada de copil mic.^[2] La 3 ani, copiii înțeleg deja efectul pe care îl are plânsul lor asupra părintelui, ceea ce nu înseamnă că suferința nu e reală, dar explică de ce insistă.^[2] Copiii de 4-6 ani au alt tip de frici, legate de imaginație — se tem de „monștri" sub pat sau în dulap, de întuneric, de zgomote puternice — pentru că încă nu disting mereu clar realul de imaginar.^[3] De la 7 ani înainte, temerile se mută spre lucruri reale (a se răni, dezastre, separarea familiei), iar la preadolescenți și adolescenți apar mai ales fricile sociale, legate de școală și prietenii.^[3]

Cât durează și când devine motiv de îngrijorare

La cei mai mulți copii, anxietatea de separare se atenuează semnificativ în jurul vârstei de 2 ani, când copilul mic înțelege că părintele „dispărut din vedere" se va întoarce.^[1] Chiar și după ce a trecut de această etapă, anxietatea poate reveni temporar în perioade de stres — o situație nefamiliară, o boală, o internare, durerea.^[1] Devine un motiv real de îngrijorare atunci când anxietatea severă la separare persistă și după vârsta de 2 ani, sau când la un copil mai mare apar: neliniște excesivă la despărțirea de părinte, coșmaruri, refuzul de a merge la școală sau în alte locuri de teama separării, refuzul de a adormi fără părintele în apropiere, dureri de burtă sau alte acuze fizice repetate, și îngrijorarea că părintelui i s-ar putea întâmpla ceva rău.^[1]

Când copilul nu depășește frica de a fi despărțit de părinte, se vorbește despre tulburarea de anxietate de separare: copilul se teme că i s-ar putea întâmpla ceva rău lui sau părintelui atunci când nu sunt împreună, lipsește mult de la școală, se agață de părinte, plânge, are coșmaruri ori refuză să meargă în vizită la alți copii, doarme greu singur și evită camerele în care părintele nu e prin apropiere.^[4] Semnele de anxietate la copil nu sunt întotdeauna evidente: dificultatea de concentrare, somnul prost sau visele urâte, mâncatul mai mult ori mai puțin decât de obicei, iritabilitatea și izbucnirile greu de controlat, plânsul frecvent, agățarea de adult și acuzele de dureri de burtă pot fi toate expresia ei.^[5] Riscul este mai mare la copiii care au în familie pe cineva cu o tulburare de anxietate — parte moștenire genetică, parte învățare, fiindcă un copil preia ușor felul anxios în care reacționează adulții din jurul lui — iar uneori anxietatea se instalează după evenimente stresante: o mutare sau o schimbare de școală, certuri între părinți, pierderea unei persoane apropiate, o boală sau un accident.^[4][5] Când anxietatea de separare apare la adolescență, ea poate anunța dezvoltarea unei tulburări de anxietate, deci nu e ceva de lăsat doar pe seama timpului.^[1]

Ce poți face acasă, concret

Ritualul de despărțire scurt și repetat în fiecare zi, la aceeași oră, ajută mai mult decât o despărțire prelungită: un sărut, o formulă fixă de „la revedere", un obiect de confort, apoi plecarea — dacă zăbovești, se prelungește și anxietatea copilului.^[2] Consistența contează la fel de mult: repetarea aceluiași ritual, la aceleași ore, reduce factorii neașteptați și construiește încredere.^[2] Când te desparți, oferă-i copilului atenția ta completă și afecțiune, apoi pleacă hotărât, chiar dacă plânge — revenirea „doar pentru o vizită" la scurt timp după plecare, oricât de bine intenționată, reia de la capăt tot procesul de despărțire.^[2] Ține-ți mereu promisiunea de revenire la ora spusă: încrederea copilului că te întorci exact când ai zis se construiește exact din aceste momente repetate.^[2] Explică-i revenirea în termeni pe care îi înțelege, nu în ore abstracte — „mă întorc după somnul de la amiază, înainte de gustare" sau „vin acasă după 3 nopți de somn" spune mai mult unui copil mic decât „vin peste trei zile".^[2] Exersează separările scurte, treptat, lăsând copilul cu o persoană de încredere pentru intervale mici, ca să învețe că poate fi bine și fără tine, iar tu chiar te întorci.^[2] Pentru fricile specifice vârstei — întunericul, zgomotele, „monștrii" — o rutină de culcare liniștitoare, cu poveste sau cântec, și verificarea împreună „sub pat", ca să vadă cu sprijinul tău că nu e nimic acolo, îl ajută să își înfrunte treptat temerile.^[3]

Când și cum ceri ajutor de specialitate

Anxietatea de separare obișnuită, la vârsta ei firească, nu are nevoie de niciun tratament — este normală și trece de la sine.^[1] Dacă anxietatea severă continuă după vârsta de 2 ani, discută cu medicul de familie sau cu pediatrul copilului, care poate stabili dacă este vorba despre o întârziere a etapei normale sau despre o tulburare de anxietate.^[1] Pentru copiii mai mari care nu au depășit această etapă, abordarea poate include ajustarea unor obiceiuri de creștere, consiliere pentru copil și părinți, iar în cazurile mai severe, educație pentru toată familia, terapie de familie sau psihoterapie.^[1] Merită să ceri ajutor din timp atunci când anxietatea nu se ameliorează sau se agravează, când ce faci acasă nu mai este de ajutor și când suferința copilului afectează școala, viața de familie sau relațiile lui cu ceilalți copii.^[5]

Terapia cognitiv-comportamentală este psihoterapia de primă linie în tulburările de anxietate — inclusiv în anxietatea de separare — potrivit unui ghid internațional elaborat de un grup de 33 de experți din 22 de țări, pe baza a 1.007 studii clinice randomizate la adulți, adolescenți și copii; dintre medicamente, pe prima linie sunt antidepresivele care acționează asupra serotoninei (inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei și cei ai recaptării serotoninei și noradrenalinei).^[6] În practică, medicamentele pentru anxietate se iau în discuție la copil doar când anxietatea este severă sau nu se ameliorează cu psihoterapie, și sunt prescrise de medici specializați în sănătatea mintală a copilului și adolescentului.^[5] O analiză a studiilor despre programele de terapie cognitiv-comportamentală în anxietatea de separare la copii, însoțită de descrierea unui caz (o fetiță de 12 ani), arată de ce terapia nu merge „după rețetă": protocolul general folosit pentru anxietatea copilului a trebuit adaptat la specificul anxietății de separare, iar când, la un moment dat, a încetat să dea rezultate, a fost modificat pe baza unei reevaluări a cazului împreună cu supervizorul, ceea ce a permis atingerea majorității obiectivelor propuse.^[7] În România, primul pas este discuția cu medicul de familie sau cu pediatrul, care poate îndruma către un psiholog sau psihoterapeut cu atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România, sau către un medic psihiatru pediatru dacă simptomele sunt severe sau nu se ameliorează. Nu da copilului niciun medicament fără indicația unui medic.

Concluzii

Lacrimile de la ușa grădiniței sau refuzul de a adormi singur, la vârsta mică, sunt aproape întotdeauna parte din dezvoltarea normală, nu un semn că ceva nu e în regulă. Ritualurile scurte, consistența și promisiunile respectate ajută copilul să învețe, în ritmul lui, că poate fi bine și fără tine lângă el, și că te întorci mereu. Dacă suferința rămâne intensă și după vârsta de 2 ani sau apare brusc, cu refuz de școală ori simptome fizice repetate, la un copil mai mare, are sens să discuți cu medicul copilului — nu pentru că ai greșit ceva, ci pentru că există ajutor eficient.