Cum vorbești cu copilul despre divorț sau separarea părinților

Ce contează cel mai mult pentru copil: conflictul dintre părinți

Separarea părinților este un eveniment stresant al copilăriei prin care, numai în Statele Unite, trec anual aproximativ 1,1 milioane de copii. Riscul de probleme de sănătate mintală nu este însă distribuit egal: cei mai expuși sunt copiii care, după separare, rămân prinși într-un conflict puternic între părinți. Iar efectul acestui conflict asupra copilului trece, arată cercetările, prin două lucruri — cât de sigur se simte el emoțional și cât de mult crede că poate face față situației (ceea ce specialiștii numesc coping).^[1]

Materialele pentru părinți ale unui sistem american de spitale pediatrice spun același lucru, mai direct: cel mai important factor pentru adaptarea pe termen lung a copiilor ai căror părinți divorțează este nivelul de conflict dintre părinți pe care copilul îl vede, nu faptul că părinții nu mai locuiesc împreună.^[2]

Acest risc este real, dar de regulă moderat, nu catastrofal. Într-un studiu pe aproape 6.000 de studenți din primii ani de facultate, urmăriți pe parcursul mai multor semestre, separarea sau divorțul părinților în copilărie a fost asociat cu o șansă de aproximativ 1,3 ori mai mare de simptome de anxietate sau depresie, de autovătămare ori de gânduri de suicid. Când cercetătorii au ținut cont și de stima de sine a tânărului, asocierea s-a atenuat și a ajuns la limita semnificației statistice. Autorii concluzionează că o parte din efectul de mai târziu pare să treacă prin stima de sine, prin sensibilitatea la stres și prin somn — adică prin lucruri care se pot sprijini.^[3]

Cum pregătești discuția cu copilul

Ideal, vestea vine de la amândoi părinții, împreună, dacă relația vă permite să stați în aceeași cameră fără conflict vizibil. Dacă nu, stabiliți dinainte, împreună, ce exact urmează să-i transmiteți, ca cele două versiuni să nu se contrazică. Nu lăsați vestea pe ultima sută de metri și nu o transformați într-un secret aflat întâmplător. Spuneți simplu, fără mai multe detalii decât cere copilul la momentul respectiv, și repetați-i clar că nu e vina lui — mulți copii cred, fără să o spună, că ei au provocat cearta dintre părinți. Recunoașteți că e o veste tristă pentru toată lumea și că este normal să fie resimțită așa, și asigurați-l că amândoi părinții continuă să îl iubească și rămân părinții lui, indiferent cum se organizează locuința și programul.^[4]

Discuția despre separare nu se termină într-o singură conversație. Pe măsură ce copilul crește, apar întrebări pe care nu le-a avut la momentul inițial, iar unele subiecte trebuie reluate — rămâneți deschiși să reveniți asupra lor oricât de des e nevoie. Dacă se poate, stabiliți împreună cu celălalt părinte, din timp, cum veți vorbi cu copilul, ca mesajele să fie coerente.^[2]

Ce să spui, în funcție de vârsta copilului

Impactul real al separării se simte, pentru majoritatea copiilor, pe o perioadă de aproximativ 2-3 ani, dar felul în care se manifestă diferă mult cu vârsta.^[2]

Copiii mici reacționează adesea prin comportament, nu prin cuvinte: pot deveni mai agresivi și mai necooperanți sau, dimpotrivă, mai retrași. Fără explicații, ei înțeleg greșit ce se întâmplă, așa că au nevoie să audă, în cuvinte simple, ce se schimbă, ce nu are legătură cu ei și faptul că amândoi părinții rămân prezenți în viața lor, chiar dacă nu veți mai locui toți împreună.^[4]

La copiii de vârstă școlară, notele pot scădea, iar interesul pentru activitățile care le plăceau se poate stinge.^[2] În plus, mulți dintre ei se simt vinovați și cred, în secret, că pot „repara" relația părinților, motiv pentru care are sens să le repetați, oricât de des e nevoie, că decizia nu are legătură cu ei și nu se va schimba din cauza lor.^[4]

Copiii mai mari și adolescenții pot resimți o tristețe profundă și un sentiment de pierdere; rezultatele școlare au adesea de suferit, iar problemele de comportament sunt frecvente. Unii dintre ei, ca adolescenți și apoi ca adulți, întâmpină dificultăți în propriile relații și probleme de stimă de sine.^[4]

Fiți atenți la ceea ce specialiștii numesc „efectul întârziat": unii copii par să treacă relativ bine prin perioada imediată a separării, iar probleme de comportament sau emoționale apar abia după câțiva ani. Comunicarea deschisă și constantă, nu doar discuția inițială, reduce acest risc.^[2]

Greșeli frecvente care îngreunează adaptarea copilului

Câteva comportamente ale părinților, chiar bine intenționate, îngreunează constant adaptarea copilului. Vorbitul de rău al celuilalt părinte în fața copilului sau în preajma lui, chiar dacă credeți că nu ascultă sau nu înțelege, folosirea copilului ca mesager pentru lucruri legate de program, bani sau conflicte adulte, și întrebarea copilului „ca un spion" despre ce se întâmplă în casa celuilalt părinte sunt trei obiceiuri care îi fac rău copilului — copiii percep negativitatea mult mai fin decât par și resimt orice formă de interogatoriu ca o trădare a celuilalt părinte.^[2]

Disputele lungi de custodie și presiunea pusă pe copil să „aleagă" o parte îi pot face un rău deosebit și adaugă la suferința provocată de separare. Copiii se descurcă mai bine atunci când părinții reușesc să reducă conflictul și să colaboreze pentru ei.^[4]

Pe de altă parte, nu trebuie să vă ascundeți complet tristețea, forțând un „chip vesel" — copilul simte disconfortul oricum și devine, la rândul lui, mai puțin dispus să-și arate adevăratele emoții. E normal și sănătos ca copilul să vă vadă, din când în când, trist sau afectat; important este să nu se simtă el responsabil pentru starea voastră emoțională și să vadă că vă descurcați, pe rând, cu propriile emoții.^[2]

Un studiu transversal pe 186 de copii de 8-16 ani, jumătate cu părinți divorțați și jumătate cu părinți care locuiesc împreună, a găsit la copiii din familiile separate niveluri mai mari de anxietate și mai multe semne de bruxism (scrâșnitul dinților, raportat de părinți). În același studiu, bruxismul era legat de nivelul de anxietate al copilului, de felul în care el își căuta sprijinul celorlalți și de stilul părinților — atașament, comunicare, control al comportamentului. Fiind o măsurare de moment, studiul nu poate arăta ce cauzează ce, dar spune ceva despre cât de departe ajunge tensiunea din familie.^[5]

Când ai nevoie de ajutor specializat

Majoritatea copiilor se adaptează, în timp, la noua structură a familiei, mai ales când comunicarea cu ei rămâne onestă și constantă. Fiți totuși atenți la semnele de suferință care nu se ameliorează de la o lună la alta: rezultate școlare în scădere constantă sau pierderea interesului pentru școală, agresivitate ori retragere din relații, tristețe profundă și afirmații care arată că se simte vinovat de separare. Medicul de familie sau medicul pediatru poate îndruma copilul către un medic psihiatru de copii și adolescenți, pentru evaluare și tratament, iar psihoterapia — pentru copil și pentru părinți — poate ajuta.^[4]

Dacă adolescentul vorbește despre autovătămare sau despre a-și lua viața, nu amânați: mergeți la Unitatea de Primiri Urgențe (UPU) sau apelați 112. În România, psihologii și psihoterapeuții lucrează cu atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România; pentru un copil, căutați unul specializat pe copil și familie.

Programele de grup pentru copiii ai căror părinți divorțează, organizate prin școală sau prin organizații comunitare, sunt un ajutor real în primele etape: copilul cunoaște alți copii care au trecut prin asta și vede că nu este singurul.^[2]

Concluzii

Separarea părinților este o schimbare grea pentru orice copil, dar o bună parte din cât de greu îi este depinde de voi, nu de faptul separării în sine. O veste spusă onest, pe limbajul lui, repetată ori de câte ori are nevoie, plus un nivel scăzut de conflict vizibil între voi, sunt, de fapt, cei mai importanți factori pe care îi puteți controla. Dacă, în ciuda eforturilor voastre, copilul rămâne blocat în tristețe, frică sau probleme de comportament mai mult de câteva luni, un psiholog de copii vă poate ajuta pe amândoi să găsiți drumul înapoi spre normalitate.