Dislexia

Dislexia este o tulburare specifică de învățare care cauzează dificultăți la citire, incongruente cu nivelul de inteligență generală al persoanei. Termenul provine din cuvintele grecești „dys” = dificil și „lexis” = cuvinte sau limbaj. [1, 2]

Această tulburare pare a fi rezultatul unor circuite neuronale diferite la cei afectați, existând indicii că genele responsabile sunt moștenite. Nu există o relație directă între nivelul de inteligență și apariția dislexiei; deși dificultățile școlare pot apărea la persoanele cu întârziere în achiziții, acestea nu sunt specifice.

Nu există un tratament țintit pentru dislexie, dar există numeroase metode pentru a ușura cititul și scrisul pentru persoanele afectate. Cu detecție și intervenție precoce, persoanele dislexice pot avea un traseu academic și profesional favorabil. [2]

Cauze și factori de risc

Dislexia este o tulburare neurodevelopmentală, ceea ce înseamnă că în timpul formării și dezvoltării creierului, au avut loc devieri de la tiparul obișnuit. Zona din creier responsabilă pentru limbaj pare a fi „aranjată” diferit, neuronii conectându-se și comunicând între ei într-un mod mai puțin eficient. Afectarea include atât procesarea sunetelor auzite, cât și interpretarea simbolurilor scrise, astfel încât dificultățile pot apărea la citit, dar și la scris.

Cauza este stipulată a fi una genetică, până în prezent identificându-se cel puțin 9 variante de gene modificate care ar putea fi responsabile. Circa 60% din predispoziția pentru dislexie este moștenită de la părinți. Acest lucru înseamnă că un copil poate avea dislexie chiar dacă părinții nu au, moștenind de la fiecare unele gene „defectuoase” sau aparând mutații în timpul concepției. Riscul crește și mai mult dacă unul sau ambii părinți suferă la rândul lor de această tulburare de învățare. [3]

Factorii de risc sunt situații care au fost corelate cu apariția unei tulburări. Acest lucru nu înseamnă că sunt o cauză directă, ci doar că cresc șansele dezvoltării anumitor probleme. În cazul dislexiei, factorii de risc cunoscuți sunt:

• Istoric familial de dislexie sau alte tulburări specifice de învățare (disgrafie, discalculie)
• Prematuritate sau greutate mică la naștere
• Consum de alcool, nicotină, droguri de abuz al mamei pe perioada sarcinii

Tulburarea nu se corelează cu statutul socio-economic sau nivelul de inteligență al persoanei. [4]

Semne și simptome

Simptomele sunt diferite în funcție de vârsta persoanei. Deși dislexia este evidentă și diagnosticabilă la vârstă școlară, pot exista semne mai devreme, inclusiv:

• Copilul vorbește mai târziu decât ceilalți
• Dificultăți de formare a cuvintelor, inversând litere, silabe frecvent sau încurcând sunetele vorbirii
• Probleme cu a învăța cuvinte noi, a ține minte poezii, rime
• Probleme cu a recunoaște și numi literele

În perioada de școlar, afectarea devine mai evidentă, apărând dificultăți la citire, peste nivelul așteptat pentru vârstă. Acestea pot include acuratețea, fluența și înțelegerea. În plus, pot fi prezente:

• Dificultăți de a înțelege si rezuma textul citit sau auzit
• Procesare vizuală eronată a simbolurilor grafice, neputând să observe diferențe și similarități între litere, grupuri de litere
• Ordonarea eronată a literelor și cuvintelor
• Greșeli ortografice

Din cauza acestor dificultăți, părinții și/ sau învățătorul observă timpul prelungit necesar copilului pentru sarcinile ce implică cititul, iar cu timpul, copilul poate încerca evitarea acestora.

În adolescență și mai târziu, simptomele sunt similare, existând însă o îmbunătățire – deficitul trece de la litere și foneme la cuvinte, propoziții și texte complexe. Persoanele cu dislexie citesc mai lent, greoi și cu erori sau pot avea dificultăți la redarea ideilor din text. Din acest motiv, activitățile ce implică cititul pot fi evitate, iar învățarea unei limbi noi este mai dificilă. [1, 4]

Diagnostic

Diagnosticul de dislexie se stabilește de către medicul psihiatru pediatric sau de adulți, în funcție de vârsta la care se solicită evaluarea. Indispensabile sunt și testările realizate de către logoped și/ sau psiholog. Este recomandabil ca testarea să se realizeze precoce, la 6-7 ani, dacă există semne ale afectării.

Pentru a se confirma acest diagnostic, este esențială eliminarea altor cauze. Astfel, frecvent se recomandă consult oftalmologic și un examen neurologic. Nivelul intelectual se testează pentru ca medicul să se asigure că este vorba despre o tulburare specifică de învățare și nu un deficit asociat cu întârzierea mentală. În plus, în cadrul consultației, mai ales referitor la copii, se evaluează și condițiile socio-economice și șansele pe care le-a avut copilul pentru a achiziționa cititul. Un examen psihic general se realizează întotdeauna, pentru a surprinde eventualele dificultăți suplimentare. Dislexia se poate asocia cu tulburări emoționale sau de comportament care pot necesita intervenții separate. [4, 5]

Diagnosticul de dislexie se stabilește utilizând criteriile ICD-10 (Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate înrudite, ediția a 10-a), criteriile de diagnostic incluzând:

• Afectare semnificativă, specifică a dezvoltării abilității de citire
• Afectarea abilității de a recunoaște cuvinte, a citi cu voce tare, a înțelege un text
• Simptomele nu se explică prin nivelul dezvoltării intelectuale, probleme de acuitate vizuală sau școlarizare inadecvată

Conform acestor criterii, dislexia se poate asocia cu dificultăți ortografice, care persistă și în adolescență și este precedată deseori de întârzieri în achiziția limbajului. [5]

Pentru evaluarea specifică a afectării, se folosesc teste standardizate, aplicate de către psiholog sau logoped. Acestea relevă abilitatea copilului de a procesa auditiv sunetele și fonemele, capacitatea de a discerne simbolurile scrise, de a înțelege și reda un fragment auzit sau scris. Testarea este de regulă într-un format asemănător cu un joc, astfel încât disconfortul este minim pentru copil. [4, 6]

Tratament

Nu există tratament specific pentru dislexie, dar există intervenții care pot îmbunătăți semnificativ abilitatea copilului de a citi, scrie și comunica. Intervențiile includ atât acomodare din partea școlii (pedagogie diferențiată), cât și ședințe individuale cu un logoped.

Metodele aplicate includ:

• Antrenarea procesării fonologice (a abilității de a recunoaște sunetele și grupurile de sunete ale vorbirii)
• Utilizarea mai multor modalități senzoriale: literele pot fi auzite, rostite, citite și atinse în același timp, pentru o fixare mai bună
• Antrenarea abilității de a citi cu voce tare, pentru a îmbunătăți acuratețea și fluența
• Creșterea vocabularului

Ca regulă, indiferent de vârsta copilului, intervenția merge de la simplu la complex, în funcție de abilitățile copilului – sunete, litere, grupuri de litere, cuvinte, propoziții, fraze, înțelegerea și redarea textului. [2, 4]

În România, școlile au obligația adaptării la cerințele educaționale speciale ale copiilor cu tulburări specifice de învățare. Acest lucru poate însemna adaptarea sau augmentarea curriculei, a tehnicilor psihopedagogice, adaptarea evaluărilor, accesul la profesor de sprijin. Modificările se implementează prin colaborarea personalului școlar cu cel medical și centrele judeţene de resurse şi asistenţă educaţională. [7]

Evoluție

Nu se cunosc suficiente date despre evoluția „naturală” a dislexiei, dar fiind o tulburare neurodevelopmentală, unele dificultăți persistă de-a lungul vieții. Majoritatea materiei școlare este învățată prin citit și scris, astfel încât necorectarea acestor deficite va duce la achiziții academice sub potențialul intelectual. Un studiu american a arătat că 74% dintre copiii cu dificultăți de citire în clasa a III-a nu vor recupera niciodată cunoștințele colegilor lor. Din acest motiv, detecția și intervenția rapidă sunt esențiale. [8]

Sfaturi pentru părinți

Părinții sunt primii care observă că dezvoltarea copilului lor nu este conform așteptărilor. Este important să nu amânați evaluarea și testările pentru dislexie, dacă observați simptomele menționate mai sus, inclusiv înainte de vârsta școlară (5-6 ani). Nu amânați investigarea completă a situației și solicitarea de acomodări și intervenții din partea școlii – cu cât mai mult timp trece, cu atât copilului îi vor scădea șansele la un parcurs academic de succes. Țineți cont că dislexia poate fi frustrantă pentru copil și adaptarea curriculei și a metodelor de predare și testare îi pot permite să își arate adevăratul potențial, dar și evită probleme emoționale sau de comportament. Nu în ultimul rând, este util să vă amintiți că dislexia este o tulburare neurodevelopmentală și nu este condiționată de voința copilului. Încurajați-l și lăudați-l pentru toate calitățile sale și efortul pe care îl depune.

Pentru a stimula limbajul, precursorul cititul, se recomandă să îi citiți copilului zilnic, începând cu vârsta de 6 luni și când este suficient de mare, să petreceți măcar 20 de minute citind împreună. [4, 8]