Dumitrescu Daniela - Cabinet Individual de Psihologie

Înainte de apariția limbajului propriu-zis la copiii, putem vorbi de anumite vocalizări prelingvistice precum plânsul, gânguritul și lalația. Spre exemplu, în prima lună de viață, copiii se rezumă la plâns, acesta reprezentând un mijloc de comunicare cu părinții. Ulterior, aceștia încep să gângurească, pentru a anumite sentimente pozitive. În perioada următoare, între 6-9 luni, se manifestă perioada de lalație – primele sunete articulate, combinașii de consoane și vocale, care anticipează vorbirea propriu-zisă. Gânguritul se manifestă frecvent mai ales atunci când părinții îi vorbesc sau îi zâmbesc bebelușului, ca răspuns la sunetele nearticulate pe care acesta le produce. Între 10-12 luni, se manifestă procesul de ecolalie, care constă în repetarea automată a unor sunete, silabe și cuvinte. În lunile următoare, copiii rostesc primul cuvânt, ceea ce reprezintă un moment foarte important pentru părinți.

Primele etape specifice receptării limbajului verbal vizează capacitatea de decodare a unor aspecte acustice și fonologice bazale, precum diferențierea unor sunete verbale de altele nonverbale, precum și delimitarea unităților lingvistice pe baza conținuturilor prozodice sau identificarea fonemelor specifice limbii materne (Stan și colab., 2016) .

Vorbirea reprezintă un mijloc de comunicare caracteristic omului, ce nu apare spontan la copii, ci se constituie în urma unui lung și complex proces de învățare. Articularea sunetelor și respectarea formei gramaticale devin acte automatizate la adult, însă la copil, până în momentul învățării și formării tuturor mecanismelor ce sunt necesare comunicării, până în momentul automatizării acestui act complex, vorbirea este mereu supravegheată de conștiință (Avramescu, 2008)

Procesul de însușire a cuvintelor și a sensurilor acestora începe, de regulă, în cel de-al doilea an, iar primele cuvinte rostite de copii denumesc persoane sau lucruri care le sunt familiare: membri ai familiei, jucării, feluri de mâncare. Totuși, vârstele variază foarte mult, însă, în cele mai multe situații, majoritatea copiilor care încep să vorbeacă mai târziu recuperează în timp diferențele.

Limbajul este o achiziție umană complexă, spontană și universală, în condițiile unei expuneri adecvate la aceasta încă din copilăria timpurie. Prima formă de exercitare coerentă a abilităților metacognitive implicite, alfabetizarea este o caracteristică educată, fără de care asimilarea ulterioară a tuturor conținuturilor și abilităților cognitive rămâne limitată sau chiar inaccesibilă (Stan și colab., 2016) .

Însușirea de cuvinte noi este mai lentă la început, însă ulterior se accelerează. Copiii mențin adesea acest ritm accelerat de îmbogățire a vocabularului, pe toată perioada preșcolarității. Însușirea ulterioară a unei articulări corecte a cuvintelor heterosilabice are o evoluție particulară, specifică fiecărui copil, aceasta fiind în general inegală, cu numeroase erori și inconsecvențe ce sunt în mare măsură independente de eforturile corective ale adulților (Stan și colab., 2016) .

La început, lexicul copiilor conține mai multe substantive – cuvinte ce denumesc obiecte familiare. Verbele – cuvintele ce denumesc acțiuni sunt însușite mai târziu. Toate acestea, fie substantive, fie verbe, fie substantive și verbe combinate, reprezintă cuvinte de bază. De regulă, primele combinații de cuvinte pe care le fac copiii nu sunt întâmplătoare, acestea respectând anumite tipare. Totuși, există diferențe evidente de la un copil la altul în ceea ce privește varitatea sau dimensiunea vocabularului asimilat. S-a constat faptul că acei copii care intră în clasa pregătitoare cu un vocabular mai puțin dezvoltat tind să se confrunte cu un risc mai mare de a învăța mai greu să citească, spre deosebire de colegii lor ce au un vocabular bine dezvoltat. Există diferențe individuale considerabile în ceea ce privește modul în care copiii învață limbajul. Spre exemplu, unii copii manifestă o înclinație către stilul referențial, ceea ce înseamnă că învață li folosesc anumite cuvinte ce denumesc lucruri, obiecte, în timp ce alții manifestă o înclinație către un stil expresiv al limbajului, ceea ce presupune faptul că vocabularul lor conține diverse formule sociale sau pronume. Copiii din cea de-a doua categorie folosesc limbajul ca pe un instrument pragamatic ce are rolul de a exprima nevoile, sentimentele acestora. Acest pattern de comunicare este întâlnit mai ales în cazul fetelor sau al primilor născuți. S-a constat că părinții au tendința de a petrece mai mult timp în compania primilor născuți și utilizează variate mecanisme de învățare, acordând o mare atenție dezvoltării abilităților verbale (Harwood et al, 2010) .

În funcție de nivelul lor de dezvoltare cognitivă, copiii încep să combine două sau mai multe cuvinte în jurul vârstei de doi ani, atunci când denumesc, cer, refuză sau chiar încearcă să descrie diverse obiecte. De îndată ce copiii încep să stăpâneacă anumite elemente gramaticale, ei pot să utilizeze aceste cunoștințe pentru a înțelege termeni noi. Până în momentul în care încep școala, majoritatea copiilor învață mii de termeni noi, prin expunere sau prin deducție. Conform teoriei contrastului lexical, copiii sunt capabili să presupună în mod automat că un cuvânt nou are un sens diferit față de cele alte tuturor cuvintelor pe care ei le cunosc. Astfel, ei sunt capabili să aleagă întotdeauna înțelesurile general acceptate, și nu pe cele individualizate. Prin intermediul acestui principiu al contrastului lexical, copiii reușesc să aproximeze mai bine care este sensul pe care îl atribuie adulții unui cuvânt anume. Un rol foarte important în ceea ce privește procesul de învățare a unor sensuri noi ale cuvintelor îl au părinții. Ca atare, datorită interacțiunii sociocognitive dintre copii și părinții lor se realizează un proces de asimilare a unor sensuri noi de către copii (Harwood et al, 2010) .Totuși, învățarea limbajului nu este ghidată exclusiv de părinți, ci uneori și copiii pot iniția sau direcționa unele situații de comunicare prin care invața termeni noi sau alte elemente de limbaj. Există și situații în care copiii nu se fac înțeleși de câtre părinți, ei devind frustrați, însă această frustrare poate constitui și un factor motivațional în ceea ce privește dobândirea ne noi cunoștințe care să faciliteze comunicarea. Copiii pot însuși termeni noi doar în situația în care mediul lor social le oferă informații în ceea ce privește semnificația cuvintelor. Puterea exemplului părinților sau altor adulți semnificativi din viața copiilor are un rol extrem de important în acest context. Este în avantajul copiilor să fie expuși cât mai mult la limbajul adulților în diverse contexte precum: jocurile, deplasările cu mașina sau excursiile, treburile cotidiene, momentul mesei etc. Această învățare de noi cuvinte se poate realiza atât în mod explicit, intenționat, cât și întâmplător, într-un mod mai puțin structurat, prin intermediul conversațiilor la care este expus un copil în mediul familial din care provine.

Experiențele de viață ale copilului se îmbăgățesc, evoluează, prin intermediul comunicării verbale constante cu adulții, astfel realizându-se perfecționarea permanentă a comunicării verbale și asimilarea unor noi modalități de gândire și de activitate. Felul în care copiii asimilează o serie de achiziții în planul vorbirii sau al dezvoltării psihice este determinat în mare măsură de anumiți factori, cum ar fi mediul de viață și de activitate al copiilor, preocuparea constantă a părinților sau a adulților semnificativi de a stimula vorbirea acestora, aptitudinile intelectuale ale copiilor respectivi, afectivitatea și personalitatea lor (Avramescu, 2008) .

Copiii tind să imite și modelul gramatical pe care îl oferă părinții lor. Primele încercări ale copiilor de a învăța regulile gramaticii vizează ordinea cuvintelor într-un enunț. În ceea ce privește stăpânirea regulilor gramaticale specifice unei limbi, un rol important îl are mediul de proveniență. De regulă, mamele sunt cele care “predau” primele cuvinte copiilor. Mamele apelează la un anumit tip de limbaj – limbajul infantile – care constă în utilizarea simplificată a formelor și a conținutului limbajului. Ele rostesc anumite cuvinte foarte clar, în mod repetat, în propoziții scurte, încercând să evite greșelile, astfel încât copiii să asimileze elemente ale limbajului din descrierile sau din comentariile lor. Prin intermediul feedbackului oferit de părinți, care presupune corectarea formulărilor gramaticale incorecte, copiii asimileaă regulile gramaticale de bază ale unei limbi. Ca atare, părinții sunt primele personae care furnizează informații despre ceea ce este corect și ceea ce nu este corect din punct de vedere gramatical. Întrebările de clarificare sau reformulările au un rol important în aceste situații (Harwood et al, 2010) .

Cu cât abilitățile lor lingvistice și cognitive se diversifică, evoluează, cu atât actele de comunicare devin mai eficiente și mai diversificate. Implicarea activă a copiilor, ca emițători sau ca receptori, presupune însușirea unui nou subset de abilități lingvistice importante. Într-o situație de comunicare cotidiană, copilul trebuie să conștientizeze semnalele verbale, nonverbale sau paraverbale transmise de interlocutor. El trebuie să adapteze felul în care comunică sau mesajele astfel încât să fie înțeles corect de către partenerul de comunicare. Adaptarea la vârsta sau la statutul social al interlocutorului se îmbunătățește pe măsură ce copiii cresc și devin conștienți de aceste aspecte. Atunci când un mesaj este neclar, adulții care ascultă sunt capabili să ceară interlocutorului clarificări suplimentare, însă copiii de abia în jurul vârstei de cinci ani pot să detecteze un mesaj din care lipsesc informații esențiale, iar la vârsta de aproximativ șapte ani cer o serie de lămuriri interlocutorilor. Pentru a realiza o comunicare socială eficientă, copiii trebuie să-și dezvolte atât abilitățile de emițători, cât și abilitățile de receptori.

Conform Nader-Grosbois (2006), în perioada școlarității, procesul de instruire faciliteză dezvoltarea intelectuală, datorită unor cerințe tot mai complexe adresate copiilor, precum și datorită faptului că aceștia intră în contact cu o serie de informații ce sunt adecvat structurate, esențializate și accesibile, întrucât sunt rezultatul unor strategii didactice diferențiate. Întrucât în multe clase se poate observa o dezvoltare intelectuală inegală a elevilor, cadrele didactice nu utilizează o singură modalitate de prezentare a materialului ce urmează a fi predat și nici procedee similare de receptare, asimilare, înțelegere și prelucrare a informațiilor. În acest context, prezența unui profesor itinerant sau a unui profesor de sprijin devine o necesitate pentru copiii cu probleme de limbaj, deoarece acesta poate să conceapă proiecte educative personalizate și, de asemenea, poate utiliza o serie de metode activ-participative, cu scopul de a accelera dezvoltarea intelectuală a elevilor cu CES.

Bibliografie

Avramescu, M.D. (2008) . Defectologie și logopedie, București: Editura Fundației România de Mâine

Harwood, R., Miller, S. A, Vasta, R, (2010) . Psihologia copilului. Iași: Polirom

Nader-Grosbois, N. (2006) . Le developpement cognitif et communicatif du jeune enfant. Du normal au pathologique. Bruxelles: DeBoeck

Roșcan, A. (coord.) (2015) . Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție. Iași: Polirom

Stan, L. (coord), (2016) . Dezvoltarea copilului și educație timpurie. Iași: Polirom